Marturisire…

Marturisire…

Doamne, am de făcut o mărturisire:

Am greșit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înțelept.

Am judecat pe alții pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înțeleg.

Am plâns și-am strigat a neputință, dar m-am ridicat din propria-mi cenușă cu voință.

Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.

Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.

Am călcat prin bălți și prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în șuvoi.

Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.

M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.

Am zburat din mândrie pe culmi înalte și abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.

M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.

Am căutat bogățiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.

Am încetat să mă mai plâng și-am învățat să mă ridic râzând

Căci te-am găsit pe tine, Doamne, într-o fărâmă de pământ,

Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt

În căderea ploii și-ntr-un suflet blând,

Într-un strop de înțelepciune și într-o scurtă rugăciune.

Îmi ridic brațele acum și închin aceste versuri în semn de mulțumire,

Căci am scris prea mult cu litere de fum și prea puțin cu versuri de iubire!

de Adela Haru

www.lectiidinviata.wordpress.com

Daca ti-a placut acest articol spune multumesc printr-un share
articole

Leave a Reply