Cand devii parinte – o provocare la transformare

Cand devii parinte – o provocare la transformare

Pin It

Când te trezești proaspăt părinte, totul e atât de nou și de diferit față de cum era, încât te scoate cu adevărat din zona aceea de confort în care te-ai afundat atât de bine, de a devenit stilul tău de viață. Prima reacție este una de protecție și cumva simți că îți vrei viața înapoi, dar apoi ceea ce se întâmplă îți reamintește că e imposibil. Cel puțin asta a fost reacția mea. Însă apoi m-am dus pe fir și mi-am amintit de mine cum eram înainte să rămân însărcinată.

Nu aveam o viață aventuroasă, cu toate că atunci când simțeam nevoia de ceva palpitant și transformator îmi cream repede contextul necesar, dar nici nu aveam o viață liniștită, la cât de activă e mintea mea uneori. Însă privind înapoi, am realizat că nu vreau să mă mai întorc, că nu mă mai reprezintă viața de dinainte de apariția copilului și e normal, am trecut într-o nouă etapă și viața este despre curgere.

Când stagnăm prea mult, împiedicăm viața să curgă. Când simțim că stagnăm este pentru că ne este teamă și încă ne dăm puterea acelei frici. Dar cât poți sta ca prizonier al acelei frici? Unii pot sta o viață, însă eu zic că viața e prea scurtă ca să ne închidem singuri în colivii și să refuzăm să ne încercăm aripile atunci când oportunitatea ne deschide poarta.

Pentru asta însă e necesar să nu mai privim ceea ce ni se întâmplă ca pe o amenințare, ci ca pe o oportunitate…de a ne cunoaște mai bine, de a crește pe interior. Un copil îți testează limitele, îți scoate la suprafață tot ce ai ascuns și refuzat să vezi la tine, atât apectele umbroase, cât și cele luminoase, nu degeaba se mai spune că te maturizează emoțional.

De aceea, e foarte probabil să te copleșească valul de emoții care iese din adâncurile ființei tale…dar asta se întâmplă numai pentru a da la o parte tot ceea ce nu ești…ca să îți vezi în sfârșit forța din interior. Cel puțin în cazul meu, de câte ori am spus că Nu mai pot, bebele mi-a arătat că nu e așa…:)

Bineînțeles, acest lucru se poate întâmpla și fără să ai un copil, dacă ai curajul să lași Viața să te provoace și să te privești cu onestitate. Dar dacă ai deja un copil, nu prea mai poți da înapoi, excepție dacă dai bir cu fugiții cum fac unii…însă mai devreme sau mai târziu tot nu scapi. 🙂

Într-un astfel de proces, ai nevoie de multă răbdare și blândețe cu tine însuți. Și uneori îți pare imposibil să se întâmple asta când cei din jur nu te susțin. Asta pentru că au uitat când au fost ei părinți sau pur și simplu nu au trecut niciodată prin așa ceva (părintit conștient) și pun presiune, în special pe mamă. Prin toate comentariile aduse, prin agitația lor, prin energia emanată nu își dau seama că tot ce fac este să pună presiune și să forțeze să intre într-un spațiu intim care încă este în proces de formare: cel dintre mamă-tată-copil. Aș zice că acest spațiu este sacru și are nevoie să se formeze în afara influențelor celor din jur.

Nimeni nu are ce căuta în acest spațiu, nu are de ce să intre neinvitat și nu are dreptul să-și dea cu părerea referitor la el, oricât de bine intenționat ar fi. Iar dacă ești părinte și te simți pus în această situație, este pentru că îți sunt testate limitele. Este pentru a înceta să le dai altora putere asupra ta și pentru a seta limite, altfel degeaba faci pe victima. Asta nu înseamnă să nu ceri ajutor, dar ai grijă ce fel de „ajutor” ți se oferă. Mulți cred că ajută, dar în realitate nu fac decât să interfereze în ceva ce nu-i privește.

De tine depinde să îți faci cunoscute limitele celor care simți că ți le încalcă și să apelezi la acea forță din interiorul tău pe care a trezit-o iubirea față de acest copil. Oricum, natura te-a programat să fii leu/leoaică atunci când simți vreun „pericol” pentru puiul tău. 

Din experiență, știu cât de greu poate fi…că atunci când ești mamă și nu ți-ai revenit încă după naștere sau nu ai mai dormit de când s-a născut pruncul, etc. poți deveni confuză și numai la setat limite nu te gândești. În astfel de momente, am observat că rolul tatălui este crucial. Este momentul să-și exercite din plin energia masculină și să „protejeze” cuibul, cel puțin până când mama se simte din nou în propriile puteri.

Cineva spunea că e nevoie de o întreagă comunitate să crești un copil. Așa este, dar întâi e nevoie să se creeze o legătură solidă între mamă, copil și tată, în primele luni de viață, care este de fapt fundația. Dacă unul lipsește din peisaj în această perioadă, e ca și cum ai sta pe un scaun cu două picioare, adică stabilitatea cuibului este mai sensibilă și mai ușor de afectat din exterior. Sper să înțeleagă și tații acest lucru, căci oricum efectele le vor resimți mai târziu.

Până la urmă, o relație de iubire nu se întâmplă de la sine, ea necesită prezență și dedicare, și nu doar fizică, ci cu totul…trup-suflet-minte. Și cum suntem oameni, de multe ori ne trezim că nu suntem cu totul prezenți lângă cei dragi…și de multe ori plătim prețul. Dar vestea bună este că putem oricând reveni și nu o facem doar pentru cel drag, o facem și pentru noi.

Îți împărtășesc pe această cale câteva din experiențele mele de „părintit conștient” cum îmi place să-i mai spun, care nu este nici pe departe atât de magic și de zen cum zic unii…dar este transformator și uneori înălțător. Dacă te interesează subiectul, rămâi alături de mine, o să mai scriu despre asta.

Cu drag,

Adela Haru

Daca ești prin Cluj în data de 18 iunie, te invit la un atelier în care vom vorbi despre feminitate, maternitate și relații. Află mai multe aici.

Daca ti-a placut acest articol spune multumesc printr-un share
Pin It
articole

Lasă-ne un mesaj

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.