Daca nu simti, nu stii!

Se spune că o uşă închisă nu-ţi mai poate oferi nimic.

Cu toate astea, când aflăm ceva nou avem tendinţa de a spune că ŞTIM despre ce e vorba, adică să ne închidem. Când cineva îţi dă o informaţie nouă, creierul tău o verifică automat şi în funcţie de similarităţile pe care le procesează o cataloghează ca fiind cunoscută, deci insuficient de interesantă pentru a o cerceta.

Aici se închide o uşă. De fiecare dată când spui că tu ştii deja ce îţi spune celălalt, îţi închizi orice oportunitate de a avea vreo revelaţie, de a avansa în cunoaştere. Obişnuiţi să trăim mai mult în minte decât în corp, rareori realizăm că mintea ne joacă feste şi că totul nu e decât o iluzie.

Vorbim despre cât de important e să mâncăm sănătos, dar tot mâncarea ca la mama acasă e mai bună, despre cât de bine e să facem mişcare, dar adevărul e că mai mult decât o plimbare prin magazine şi la piaţă nu facem. Admirăm oamenii care fac ceea ce îi pasionează şi credem că ştim de ce o duc mai bine, dar continuăm să ne plângem de serviciul nenorocit pe care îl avem, fără a face nimic pentru asta.

Vorbim despre politicieni, dar habar n-avem ce e politica decât ce vedem la televizor, vorbim despre jucătorii de fotbal şi despre acţionari, dar n-am pus piciorul pe o minge niciodată sau n-am condus în viaţa noastră o afacere. Vorbim despre alţii şi despre cum am fi făcut noi în locul lor, dar surpriză…nu am fost şi nu vom fi niciodată în locul lor aşa că nu vom înţelege niciodată cu adevărat.

Ne amăgim că ŞTIM despre ce e vorba, asta pentru că am citit două-trei articole pe internet, o ştire sau un status pe facebook.

Toate acestea arată că habar n-avem despre ce vorbim! Şi cu toate astea vorbim, întrucât pare să fie singurul lucru care ne mai leagă. Şi credem că ştim chiar dacă nu am trăit niciodată cu adevărat acel lucru, nu l-am trecut prin noi înşine şi nu l-am simţit. Şi atunci de ce ne place atât de mult să jucăm rolul atotştiutorului?

Poate e o nevoie a ego-ului pentru a se simţi important sau de a ne justifica că nu am făcut mai mult. Sau poate am empatizat atât de mult cu alţii încât ne-am iluzionat că noi am trăit în locul lor toată drama sau fericirea.

Aşa se explică de ce ne bucurăm atât de mult când echipa favorită câştigă meciul, pentru că ne amăgim că suntem de-ai lor…sau ei de-ai noştri sau de ce mulţi părinţii neîmpliniţi trăiesc prin reuşitele copiilor lor. Şi cât de mult suferim când echipa pierde sau când copilul a dat-o în bară…Nu pot să nu mă întreb atunci: să fie şi suferinţa o iluzie a minţii care ne face să credem că totul e real?

Prin urmare, atunci când ai impulsul de a spune că ŞTII sau că ÎNŢELEGI, întreabă-te dacă într-adevăr simţi acel lucru în viaţa ta, dacă face parte din modul tău de viaţă, dacă tu eşti cel care îl trăieşte. Iar dacă nu, poate e mai bine să taci şi să înveţi să asculţi..

Căci dacă nu îl trăieşti înseamnă că nu ştii!