Nu știu tu cum te simți, dar eu mă simt ca atunci când traversam un pod din lemn care dă semne că s-ar putea rupe oricând…însă ceva din interiorul meu îmi spune că sunt în siguranță traversându-l.
Suntem într-un moment de trecere…nu pe lumea cealaltă neapărat, nu încă. 🙂
Orice trecere aduce cu sine un sentiment de incertitudine. Reacția sau răspunsul fiecăruia în fața incertitudinii determină cum se simte în aceste momente.
Unii pot să simtă multă disperare, unii să se simtă chiar bine, alții sunt pe cale să se simtă din ce în ce mai bine. Depinde de cum ne-am pregătit sufletește până în prezent și de ce vom face pentru noi înșine de acum înainte.
Când eram doar o copilă, îmi plăcea mult să merg la țară la bunici, mai ales primăvara când ieșeau puișorii din ouă, pentru mine era o mare bucurie. De fiecare dată când ajungeam acolo, primul lucru era să merg să ating puișorii pufoși și să-i admir.
Bunica în schimb nu era așa de încântată ca mine, mereu îmi spunea câte ouă a pus la clocit, câți au ieșit, câți au murit. Apoi puii creșteau și începea iar numărătoarea, câți au murit de boală, câți au murit că i-au „pescuit” păsările prădătoare, pe câți i-a dus vulpea și tot așa…
Eu însă nu ascultam nimic. Auzeam ce spune, dar nu ascultam. Era așa o bucurie să-i văd cum aleargă, că nu înțelegeam rostul de a mă concentra pe cei morți. La un moment dat am zis: „Bunico, din puii ăștia câți vor supraviețui în toamnă?” ”Păi niciunul, dar măcar să-i mâncăm noi, nu animalele, nu bolile”…
Mi-am amintit de povestea asta cu bunica și puii când am aflat cum se dă numărătoarea la știri în fiecare zi.
Ei bine, viața ne arată mereu că nu o putem controla, cel puțin nu așa cum credem. Tot ce putem face pentru Viață este să o îngrijim, să o hrănim, să o apreciem…atât viața din noi, cât și din celelalte ființe. Când ea și-a încheiat misiunea, nu ne mai rămâne decât acceptarea.
Moartea îi sperie foarte tare pe cei care credeau că ea se întâmplă doar altora. Iar viața îi sperie foarte tare pe cei care se tem să o trăiască, pe cei care au luat-o prea în serios și au devenit extrem de sobri și închistați.
Viața nu e întâmplătoare, nici boala și nici moartea. Nu ne rămâne decât să apreciem ceea ce este și să acceptăm ceea ce pleacă din viața noastră sau se schimbă. Doar așa putem trăi cu adevărat, la un alt nivel de intensitate, darul de a fi vii. Doar așa putem experimenta cu adevărat prospețimea vieții.
Aș spune că perioada aceasta ne învață multe despre acceptare, despre incertitudine și despre control. Poate că fiecare are de revizuit câte ceva în aceste aspecte, te invit să iei un jurnal și să-ți răspunzi la întrebări precum:
„Ce anume din viață refuz să accept?”
”Ce mesaj are incertitudinea pe care o resimt pentru mine?”
„Ce pot controla cu adevărat în viața mea și ce nu?”
„Cum pot aprecia mai mult Viața din mine, acum, azi?”
Să avem zile blânde,
Cu drag,
Adela Haru
Pentru sesiuni individuale de coaching, mă poți contacta aici.
