Moartea ca o pacaleala sau Viata ca un pepene rosu

Pin It

Unele povesti sunt muritoare, altele nemuritoare. Unele se cer inchise, altele se cer doar scrise. Povestea de mai jos s-a cerut scrisa, desi mi-a fost greu sa o redau…fiind un capitol din cartea vietii mele sau din Cartea povestilor care schimba vieti.

Scrisorile

Povestea incepe cand aveam 15 ani, eram o adolescenta introvertita care se simtea prinsa in capcana unui oras mic in care nu gasea adolescenti cu care sa discute despre lucruri “reale si profunde” cum le numea ea.

Pe vremea aceea, internetul era la inceput, exista doar Mirc si trebuia sa stai la coada mult pentru a coresponda cu cineva. Cum parintii nu si-au manifestat intentia de a-mi cumpara un calculator, m-am hotarat sa dau anunt intr-o revista ca vreau sa corespondez. Zis si facut.

La doar cateva zile dupa aparitia anuntului, scrisori din toata tara nu conteneau sa imi umple cutia postala. Uneori veneau si cate 4-5 intr-o zi, zambeam de curiozitate si entuziasm de fiecare data cand le deschideam.

Tatal meu imi aducea scrisorile foarte entuziasmat si vedea cum repede disparea zambetul meu de pe fata si cum aruncam multe din scrisori. Cand m-a intrebat de ce faceam asta, i-am raspuns cu dezamagire ca sunt pline de greseli de ortografie si ca majoritatea sunt de la baieti de varsta mea care imi cer fotografie. Nu stiam ca de fapt eu cautam o legatura de la suflet la suflet si atat..

Randurile scrise imi pareau seci si superficiale, iar forma scrisului lipsita de eleganta. La un moment dat nici nu mai eram curioasa sa le citesc si am raspuns doar la doua din ele, asteptam acel suflet cu care sa ma conectez, sa ma inteleaga.

Insa intr-o zi, cand nu mai aveam asteptari, o noua scrisoare a aparut in posta. Plicul mi-a atras atentia in primul rand prin volumul sau. Cand am deschis plicul erau vreo 12 pagini si parca toate literele bine adunate si legate vorbeau dinainte ca eu sa citesc ceea ce scria.

Din motive de discretie, o sa-i spun Maria, era din Galati, aveam in comun varsta si faptul ca ne placea natura. In acele randuri si-a scris intreaga poveste cu atata patos, incat puteai simti intensitatea emotiilor din spatele scrisului.

Cand am terminat de citit povestea ei din scrisoare, ochii imi erau plini de lacrimi. Vazandu-ma ca plang, mama m-a intrebat ce s-a intamplat. I-am dat sa citeasca scrisoarea si puteam observa cum, cu fiecare rand citit inima ei se inmuia, iar la final a plans si ea. Rareori mi-a fost dat sa o vad pe mama mea plangand, credeam ca i-au secat lacrimile…

Era povestea unei adolescente care la 14 ani s-a trezit intr-o dimineata cu vocea mai groasa de obicei. A crezut ca a ragusit, dupa care in timp vocea ii devenea din ce in ce mai groasa. Au mers la medic si acolo i s-a spus ca are probleme cu tiroida. De la niste semnale cu tiroida i-au descoperit o tumoare in zona gatului care se cerea operata. De la Galati au trimis-o la Bucresti, iar zbuciumul ei a continuat din spital in spital.

In scrisoarea pe care mi-a trimis-o isi descria zbuciumul prin care a trecut in spitalele din Romania, a fost un adevarat iad pentru copilul care inca era. Spunea ca pana la urma i-a fost extirpata tumoarea benigna si ca acum era bine, dar a ramas cu o mare urma din toata povestea asta: vocea de barbat.

Fiind in plina adolescenta, nu putea exista ceva mai crunt pentru o fata cu corp de atleta care tot ce isi dorea era sa fie placuta si iubita. Copiii din scoala radeau de ea, iar baietii o strigau transsexual. Maria imi descria cat de mult sufera din aceasta cauza si cum nu era nimeni care sa o inteleaga si sa o asculte. Mai avea doua surori, iar parintii ei erau foarte ocupati cu grija zilei de maine, mereu ingrijorati ca nu vor supravietui. Intre timp, in sufletul ei era o adevarata furtuna si numai ea stia ce e acolo.

lettersIntr-un fel, suferinta ei ma oglindea. In aceeasi perioada si eu ma simteam nedorita si neiubita, iar singurul refugiu pe care mi l-am gasit a fost in carti si in natura. La fel si ea, a observat ca natura o accepta assa cum este, asa ca a devenit tot mai interesata de a merge pe munte.

Scrisorile au continuat, amandoua ne spuneam of-urile, ne povesteam iubirile secrete care existau mai mult in mintile noastre, decat in realitate, intrucat eram prea timide pentru a arata ca ne place un baiat.

Asa ca tot ce ne ramanea era sa adormim cu un EL in gand in fiecare seara si sa speram ca poate in ziua urmatoare ne va observa si el pe noi, din multitudinea de fete care il placeau. Dar zilele treceau si lucrul asta nu se intampla…asa ca tot ce ne ramaneau erau scrisorile in care schimbam idei si descriam stari si sentimente, la fel ca intr-un jurnal, dar cu convingerea ca de data asta cineva te asculta cu inima si te intelege.

In ziua in care am implinit 16 ani am primit un telefon, tata mi-a spus ca ma cauta un baiat si am inlemnit toata. Credeam ca e…el si simteam cum ma iau toti fiorii. Dupa voce am realizat ca nu e din partile Ardealului si l-am intrebat cine este. Cand mi-a raspuns ca e Maria, am inlemnit a doua oara si m-a intrebat daca vocea ei suna a voce de barbat.

M-am simtit buimacita, rusinata de gafa mea, n-am stiut ce sa-i raspund, iar pe masura ce discutia continua ma simteam tot mai inconfortabil…scrisorile pareau sa aiba alta voce, imi placea mai mult sa ii citesc cuvintele decat sa o aud pronuntandu-le. Tarziu am inteles ca scrisorile aveau vocea sufletului, care nu e nici masculina, nici feminina.

Nu am putut uita ziua aceea si de atunci scrisorile au inceput sa se rareasca. Nu ii mai scriam cu acelasi entuziasm. Fotografiile pe care mi le trimitea nu se potriveau cu vocea pe care eu am auzit-o atunci la telefon, dar am decis totusi sa trec peste asta, intrucat, ea ramanea pentru mine cea mai buna confidenta.

Timpul a trecut si moda scrisorilor incepea sa apuna, deja internetul era tot mai folosit, asa ca ne scriam din ce in ce  mai rar. Imediat dupa ce am luat bacalaureatul, ne-am impartasit in scris rezultatele si planurile de viitor legate de facultate. Surpriza a fost cand mi-a spus ca vrea sa vina la Cluj sa studieze la facultate si ca ma va vizita in curand inainte sa dea examen de admitere. Nu-mi venea sa cred ca, dupa 4 ani de corespondenta, ne intalneam in sfarsit. Emotiile imi cresteau la gandul intalnirii…

Intalnirea

Eram pe peronul din gara oraselului meu, asteptam emotionata trenul sa-mi cunosc in sfarsit prietena. La un moment dat cineva ma striga. Era toata imbracata in mov si transpirata dupa lungul drum. Nu avea trasaturi finute de domnisoara cum ma asteptam si mi se parea ca arata diferit fata de poze.

Vocea nu numai ca ii era masculina, dar foarte stridenta, iar cand vorbea, ma simteam stanjenita. Nu corespundea deloc asteptarilor mele.

Am fost apoi cu ea sa se inscrie la facultate, pe tren ma rugam sa taca, toata lumea sa uita chioras la noi. Ea ma privea cu atata drag, dar nu simteam acelasi lucru, intrucat nu corespundea deloc criteriilor dupa care eu imi selectam prietenele la vremea respectiva, insa intuiam ca fata asta nu a aparut intamplator in viata mea.

Am inceput amandoua facultatatea, ea la Geografie, eu la Drept, locuiam in Hasdeu, dar in camine diferite. Din cand in cand venea sa ma viziteze si toate fetele ma intrebau cine e prietena aceea ciudata cu voce de barbat care ma viziteaza. Ma simteam prost sa le dau explicatii de fiecare data si ma enervam foarte tare cand faceau misto de ea.

Imi amintesc cum intr-o zi insorita de martie, eram pe strada cu un baiat care ma curta, ea m-a vazut si a venit sa ma salute. Dupa despartire el m-a intrebat razand cine e barbatul asta, lucru care m-a durut. Am inceput sa o vizitez tot mai rar si evitam de multe ori sa ne vedem. Timpul a trecut si dupa 2 ani de facultate, Maria s-a decis sa se transfere la Iasi, probabil ca nu se simtea iubita si acceptata la Cluj, iar eu ma facusem nevazuta.

S-a transferat si nu am mai auzit de ea, uneori aveam apeluri pierdute de la ea pe telefon, dar evitam sa o sun inapoi, fapt care cu greu mi l-am putut ierta. Ne sunam mai mult de zilele de nastere si rareori vorbeam pe messenger, vremea scrisorilor era deja apusa. Cu toate astea, mai primeam din cand in cand cate o scrisoare de la ea…nu-mi amintesc in schimb sa-i fi raspuns mai mult de o data.

Convietuirea

Timpul a trecut, se intamplasera multe si in viata mea, terminasem facultatea si imi cautam cu disperare chirie in Cluj, dar nu gaseam la un pret convenabil. Ceva in mine imi spunea ca trebuie sa gasesc o solutie, asa ca am inceput sa ma rog divinitatii pentru un semn. In ziua urmatoare primesc un telefon de la ea…e in Cluj, s-a inscris la master si ma roaga sa vin sa o vizitez.

Imi arata camera mica de camin in care locuia si imi spune ca nu stie cine va locui cu ea. I-am spus de problemele mele cu cazarea in Cluj,. Zilele urmatoare ma suna sa ma intrebe daca as vrea sa stau cu ea, intrucat a rezolvat sa stam amandoua impreuna. Bucuria a fost imensa, ma simteam atat de recunoscatoare si de binecuvantata.

Convietuirea cu ea nu s-a aratat deloc usoara, ea se angajase ca profesor in alt oras si facea naveta. Se trezea foarte dimineata si mergea pe jos pana in P-ta Mihai Viteazu sa ia microbuzul. Ajungea seara obosita si manca doar conserve. Cand aveam mancare gatita de la mama in frigider, de multe ori ma trezeam fara ea, iar cand o intrebam ce s-a intamplat, imi raspundea senina ca mancarea a fost foarte buna si ce norocoasa sunt ca o mama care imi gateste. Eram rosie de furie…

Cand a aflat mama, a zambit si de atunci imi punea portii duble 🙂 Tarziu am aflat ca m-am grabit sa o judec, Maria a avut dintotdeauna probleme cu banii, imi spunea ca parintii ei de abia au avut bani sa-i dea  pentru drumul pana la Cluj pentru admitere, motiv pentru care a fost nevoita sa aiba mereu bursa.

Imi povestea cum a adormit pe tren, caci era o calatorie lunga de la Galati la Cluj si s-a trezit fara rucsac in Cluj, fara acte si fara bani. A fost nevoita sa doarma o noapte in Gradina Botanica, intrucat nu avea unde sa stea in Cluj. 

Toti banii pe care ii castiga ii investea in echipament de munte. Iubea atat de mult muntele incat era singura ei mare bucurie. Cu barbatii nu prea i s-a aratat, vocea ramanea unul din cele mai mari complexe ale ei si impedimente in relatii, insa era foarte indragostita de un impatimit al muntelui.

Pe zi ce trece o vedeam ca ajungea tot mai surmenata de la serviciu, pana intr-o zi cand a refuzat sa se mai ridice din pat. M-am speriat si am insistat sa mearga la doctor sa vada ce are. Din cauza birocratiei, a durat mult pana a primit-o un doctor, i-a facut ecografie, iar cand i-a inmanat rezultatele i-a spus “Stii ca nu e de bine, nu? Ai venit cam tarziu”.

Am gasit-o intinsa pe pat plangand…cu greu s-a linistit, mi-a spus ca i-au gasit cancer in metastaza in zona colului uterin si ca imediat dupa Anul Nou se va interna la oncologie pentru operatie. Au fost niste sarbatori fara prea multa bucurie pentru amandoua. Ne-am reintalnit dupa vacanta cu zambetul pe buze si cu speranta in suflet, spunandu-ne ca totul va fi bine ca altadata, ea se arata foarte increzatoare insa in ochii ei se citea teama si confuzie.

Operatia a avut loc in ianuarie, iar dupa operatie n-am mai recunoscut-o. Am vizitat-o la spital la oncologie, dar era deja alta persoana, un amestec de tristete si dorinta de supravietuire se citea in ochii ei. Am privit in jur in camera de spital si intr-adevar, era cea mai tanara de acolo, majoritatea pareau trecuti de 40 ani. Avea doar…22 ani si urma sa implineasca 23.

Am simtit ca nu se mai poate asa, am devenit agitata ca cineva trebuia sa faca ceva, voiam cu orice pret sa vorbesc cu doctorul si nu reuseam sa dau de el. Am intrebat-o pe mama ei ce a spus doctorul dupa operatie, care sunt sansele sa se insanatoseasca… mi-a zis ca doctorul parea suparata, nu i-a zis nimic, decat ca nu o vor putea tine mult in spital, intrucat nu sunt locuri disponibile si e inghesuiala. In acel moment viata, lumea imi parea incredibil de nedreapta, trista si un sentiment de neputinta ma acapara sugrumandu-mi lacrimile.

Agonia. Viata ca un pepene rosu.

Au trimis-o acasa la Galati pentru refacere. Pe drum a fost puternic scuturata, ea fiind foarte slabita. Am asteptat-o cu sufletul la gura sa se intoarca dupa 3 saptamani, ca pe un oaspete important. Curatasem camera cu diverse arome, eram foarte incantata ca prietena mea se intoarce.

Cand usa camerei s-a deschis tot ce am vazut in prag era o stafie imbracata intr-un fas rosu, nu era Maria. S-a uitat la mine cu ochii goi de parca nu ma cunostea si tot ce a putut spune a fost sa iau oglinda de pe patul ei ca trebuie sa se aseze. Un miros puternic si greu de suportat a impanzit camera. Am simtit nevoia sa ies afara si sa plang: De ce se intampla asta? Cu ce a gresit fata asta?

Nemultumirea mea a crescut cand am aflat ca, din lipsa de bani, mama ei a adus-o cu trenul de la Galati la Cluj. Au venit inghesuite la clasa a doua cu acceleratul, toate locurile fiind ocupate in compartimentul de 8 persoane. Maria nu a mai rezistat si i s-a spart punga cu puroi pe care o avea atasata in urma operatiei. Mirosul s-a raspandit in intreg compartimentul si lumea a iesit afara sa-i faca loc.

De disperare, i-am spus mamei ei ca eu acum chem ambulanta daca ea nu o face, era clar ca Maria avea nevoie de ingrijire. In cele din urma, cu greu s-a indurat sa cheme ambulanta. Din seara aceea nu am mai vazut-o decat la spital. Aflasem ca starea ei s-a inrautatit, operatia nu reusise asa cum se dorea, tumoarea era prea mare pentru a putea fi extirpata in intregime. Avea nevoie de un medicament “magic” care costa 2000 euro cutia si, daca dorea sa beneficieze de el gratuit trebuia sa se inscrie pe lista de asteptare…

Am continuat s-o vizitez si sa strang bani de la colegi, rude, prieteni apropiati pentru ea. Un prieten a donat sange pentur a face rost de bani pentru ea.

Nu voiam sa accept ca Maria se stinge si eu nu puteam sa fac nimic pentru asta. Ii duceam flori de primavara urandu-I sa renasca precum aceste flori. Ma privea trist si imi spunea ca nu mai rezista la atatea chinuri, ca tot ce vrea e sa se termine. Inima imi tremura cand o vedeam, pe zi ce trece se transforma intr-un schelet, era tot mai slaba, doar piele si os.

img07Intr-o zi ma ruga sa-i aduc pepene rosu, ca are pofta. M-am dus sa caut pepene verde, era martie, greu de gasit. In cele din urma a gasit o prietena la supermarket si i-am dus. Mi-a zis ca a fost cel mai bun pepene pe care l-a mancat vreodata (in realitate, gustul nu era al unui pepene adevarat) si ca acum se poate odihni intrucat a savurat cu adevarat.

N-am putut uita niciodata ziua aceea, amintindu-mi cat de rar pretuim lucrurile simple si darurile de care avem parte in fiecare zi.

Dupa doua saptamani au trimis-o acasa, de data asta cu ambulanta. Timpul a trecut si tot ce aflam despre ea de la mama ei era ca se zbatea in chinuri pe zi ce trece, ca delira si striga. “Imi moare fata” repeta mama ei la telefon din 3 in 3 minute, plangand.

Intr-o zi numaram banii stransi pt Maria si eram bucuroasa ca suma crestea. Ma pregateam s-o sun pe mama ei s-o intreb unde sa-i transfer, cand pe data de 1 aprilie am primit un mesaj pe telefon in care eram anuntata ca Maria, la cei 23 ani ai sai s-a stins din viata.

“Ce e asta, pacaleala de 1 aprilie?” a fost primul gand. S-a intors printre stele…Moartea se arata ca o mare pacaleala.

Moartea ca o pacaleala si invatamintele ei

A fost primul 1 aprilie plin de lacrimi si durere, iar banii stransi de mine pentru medicamente au fost folositi pentru inmormantare 🙁 Desi sufeream, undeva in adancul meu eram convinsa ca nu putea fi decat o gluma a divinitatii, o mare pacaleala. In acel moment moartea imi parea  cea mai mare gluma cosmica si parca nu mai puteam plange. 

Era o zi de primavara, copacii au inceput sa infloreasca si ea nu mai era fizic, dar eu o vedeam in fiecare floare parfumata. “Ce chestie, imi spunea un prieten, sa mori primavara…”

La scurt timp a murit si bunicul meu, iar moartea imi parea o enigma si mai ispititoare care se cerea a fi descifrata.

943077_536817433041652_1206220856_nDe atunci viata mea nu a fost la fel. Am inceput sa caut, sa cercetez, sa aflu mai multe despre viata ei si de ce s-a intamplat asa. Nimic din ce am aflat nu m-a multumit. Am ajuns sa petrec ore in sir in biblioteca studiind carti si materiale de medicina alternativa, spiritualitate si ezoterism pentru a afla de ce ne imbolnavim de fapt si ce se intampla cu sufletul dupa moarte…

Intr-un final am primit si lumina pe care o cautam, aflasem atat de multe lucruri minunate care zac uitate in cartile pline de praf din biblioteci sau traiesc vii in interiorul maestrilor spirituali.

Asa ca m-am pregatit de drum pentru a ma explora pe mine insami si de atunci calatoria continua…bucurandu-ma in fiecare zi de ea.

Totul s-a schimbat in viata mea…o noua Adela a rasarit si undeva in adancul meu, simt ca ii datorez si Mariei asta. De atunci m-am reintors la mine, la bucuria de a scrie si de a impartasi…Acum sunt pasionata de ceea ce fac, ma bucur de viata cat de mult pot si zilnic ma minunez cu ochi de copil de frumusetile acestei lumi. Din aceasta experienta am invatat cat de scurte pot fi clipele petrecute cu cei dragi si cat de mult le irosim din ignoranta.

Am ramas in schimb cu o cutie plina de scrisori de la ea, adunate in 7 ani de zile, scrisori pe care nu am avut puterea sa le recitesc…

De curand, am mancat pepene verde in luna lui martie intr-o tara exotica si l-am savurat la maxim amintindu-mi de Maria. A fost cel mai bun pepene pe care l-am mancat vreodata. Daca e sau nu nevoie de moarte pentru a pretui, pentru a savura sau pentru a ne schimba viata, va las pe voi sa va dati raspunsul. Cert este ca avem nevoie de iarna pentru a pretui primavara, totul este ciclic si nu ne putem opune.

De atunci, primavara a devenit anotimpul care ma defineste cel mai bine si de la care am invatat o lectie importanta de viata: murim pentru a renaste…noi sau cei de langa noi…iar viata se cere savurata, asemenea unui pepene rosu…

P.S. Multumesc, suflet drag ca ai trecut prin viata mea in ultimele luni din viata ta, intersectie atat de benefica. A fost nevoie de timp sa inteleg si de ce. Acesta e raspunsul meu la ultima ta scrisoare.

Cu drag,

Adela Haru

Daca ti-a placut acest articol spune multumesc printr-un share
Pin It

2 thoughts on “Moartea ca o pacaleala sau Viata ca un pepene rosu

  1. Florin Coman says:

    Citesc printre randuri si simt durerea, atasamentul si nostalgia. Ba chiar o nota de repros fata de propria persoana care nu a reusit sa faca mai mult pentru semenul ei, atunci cand nu era prea tarziu.
    Este povestea generala a vietii aproape a oricaruia dintre noi.
    Dar, intre timp, asa cum se intampla mereu, am devenit, pe neasteptate, cu o energie noua. Contemplam vibratia lucrurilor care au inmugurit in calea noastra, ne incarcam de intelesuri noi, intuim rolul nostru in lume.
    Apoi vine o clipa cand trebuie sa ne despartim de tot ce este material, sa le lasam aici, iar noi, ceea ce suntem cu adevarat, sa revenim acasa, de acolo de unde venim, din lumea sufletelor nematerializate.
    Dintr-o data totul se topeste, iar multimea experientelor devine un tablou pastel, nedureros, pictat cu sensuri ale fiintei si incetam sa mai emitem dorinte sau nemultumiri.
    In iarna fiintei, redevenim noi cei care am pornit la drum, asa cum am fost nascuti in Spirit. Venim si plecam mai departe tot singuri, dar tesuti impreuna cu tot ceea ce exista.
    “Murim”, “renastem”, si intre timp SUNTEM mereu.

  2. Georgeta says:

    O poveste de viata impresionata ! De-a lungul vietii fiecare dintre noi intalnim semeni in situatii asemanatoare pe care nu-i putem ajuta asa cum am dori.Cu mult drag va urmaresc e-mail-urile, si va felicit pentru tot ce faceti.Sunteti o sursa de cultura! Va imbratisez!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Folosim cookies pentru a ne asigura ca iti oferim cea mai buna experienta pe site-ul nostru. Daca ramai in continuare pe site ne asiguram ca ai facut o alegere buna.