Povestea numelui meu…

Pin It

La unul din articolele postate, am primit ca raspuns povestea de mai jos. Nu-mi apartine, este povestea lui Iris…Cu permisiunea ei, am ales sa o public. Citind-o, veti intelege si de ce.

60570_415046801902107_851991114_n

“Scumpa mea Adela,

M-a surprins placut raspunsul tau, si simt sa iti multumesc din nou, si… cu speranta ca vei avea rabdarea si timpul necesar sa citesti, iti scriu si din dorinta de a-ti impartasi Povestea numelui meu…

Cred ca fiecare dintre noi purtam in el intreaga noastra particica de Viata… ajungem sa ne identificam si sa fim identificati cu el, sa vibram la chemarea Iubirii sau sa ne cutremuram cand il auzim in contexte inconfortabile Egoului nostru…

Viata ne aduce in Cale exact situatiile de care avem nevoie, tocmai pentru a realiza ca, zi de zi, trebuie sa ne eliberam de pre(a)judecatile/tiparele de care ne agatam, suntem sau ne lasam legati de mici copii.

N-am facut in mod special din nume un mijloc de a ma remarca, insa Viata m-a remarcat cu/fara voia mea.

Eram un copil de 12 ani cand in familie a aparut Irina, sotia fratelui meu… si astfel am ajuns la performata de a fi in familie… doua “Irina Airinei”: “Irina lui Doru” si “Irina mica” – eu ;). Pe timpul facultatii am devenit “Irina mare”, cand, desi eram cu doi ani mai mica decat Irina, colega de camera – eram vizibil mai inalta si imi demontrasem oarecum…maturitatea…prin purtarea verighetei…in mod firesc logicii umane, maritisul meu a fost solutia salvatoare pentru evitarea confuziei din familie.

La 20 de ani am sudat calea Vietii mele de cea a unui fost coleg de clasa din liceu ca urmare a regasirii dupa nereusitele la facultatile pe care ni le-am dorit. In misticismul comun, ne-am spus ca acest esec si ca aceasta poveste de film e un pas inainte: ne-a adus impreuna.

Stiam de posibilitatea de a-mi pastra numele, dar mi s-a parut atat de firesc sa iau numele barbatului pe care-l iubesc…Pare pueril poate…dar…a fost primul pas departe de Mine, de tot ceea ce insemn ca persoana… Eu in Esenta.

Am construit o relatie de care ne-am agatat, in care am facut compromisuri de dragul celuilalt si a celor pe care ii iubeam, o relatie pe care am considerat-o Centrul Universului si care era privita de toti drept model. Ne intelegeam foarte bine, aveam preocupari comune, am devenit colegi de munca…

Dar… amandoi am uitat de noi insine. Ne-am inchis impreuna intr-un ‘borcan’, in care pana si noi ajunsesem sa ne mintim ca asa e realitatea…

Oricat m-am/ne-am luptat cu Viata, cu noi insine pentru apararea acestei relatii…un compromis nu leaga, nu e decat un lipici ieftin care isi pierde calitatea la prima ploaie…

Din nou… Viata…ne-a salvat. Pacla deasa de pe ochii nostri s-a ridicat atunci cand sufletele si trupurile noastre ne-au trimis semnale ca e timpul sa ne oferim unul altuia cel mai frumos dar…libertatea…

Nu a fost usor dupa 12 ani, in care si noi si toti ceilalti ne-au considerat cuplul perfect… imi amintesc tremurul neputintei acceptarii mele cand intr-un ajun de An Nou… am realizat ca trebuie sa fiu… singura, ca aceasta este singura Cale…

Chiar si in acel moment incercam sa ma mint cu privire la Cine Sunt si… din comoditatea/CONFORTUL schimbarii actelor de identitate, a evitarii privirilor piezise ale colegilor/cunoscutilor, din respectul de care il aveam pentru compromisurile facute…am bifat in cererea de divort..pastreaza numele sotului.

In noaptea de dupa semnarea finala a actelor, am cautat in intuneric fiecare milimetru de tavan, mi-am auzit fiecare respiratie, mi-am simtit fiecare por care imi striga AI SANSA SA FII TU!

N-am sa uit dimineata urmatoarei zile, o sambata, cand…nefiind program cu publicul, ci doar program pentru oficierea cununiilor civile, eu mergeam sa imi sustin cauza cu verva unei nebun care s-a insanatosit brusc, a unui discipol care a avut primul flash al Luminii… Am iesit din primarie cu zambetul invingatorului, dar si cu nedumerirea bebelusului care isi vede mana pentru prima oara…

Cine sunt Eu.. simteam aceasta intrebare pentru prima oara cu adevarat in Viata mea… dincolo de tate filosofiile citite…

In buna practica crestina… am crezut ca tinuta neagra ce o purtam cu gratie in trupul slabit de ganduri, neputinte si neacceptari se potriveste in interiorul bisericii. Am multumit si am aprins o lumanare…

Am invatat mai apoi ca multumirea, rugaciunea adevarata adresata Divinitatii vine cel mai autentic in interiorul Templului Fiintei noastre, indiferent de marca vesmintelor purtate, numele sau statutul celui caruia alegi sa i te impartasesti…

(In)constient, obisnuim sa punem etichete tuturor si chiar si noua insine…

Ajungem sa ne identificam atat de mult cu ceea ce AVEM… uitand pur si simplu… SA FIM si sa ne bucuram de cel mai mic falfait de aripi de fluture…

Ne aparam numele, imaginea in fata tuturor, ne mintim chiar si pe noi insine ca suntem un statut, o functie, aparand doar rolurile, masca, in loc sa ne vedem cu adevarat si sa ne tratam ranile.

Si totusi…Dincolo de un cuvant, de o eticheta, suntem suflete care traiesc jocul Vietii, creandu-ne exact situatiile prin care incercam sa (re)cunoastem si sa urmam regula Esentei- iubirea de sine si de aproapele nostru.

Nu degeaba Shakespeare a scris:

What’s in a name? that which we call a rose
By any other name would smell as sweet…

Sa ne eliberam, sa ne descoperim frumusetea, sa ne mangaiem sufletele, sa ne asumam si sa ne vindecam ranile impreuna, cu demnitate si Iubire. Sa ne iertam, sa ne aceptam si sa ne iubim pe noi insine si unii pe altii asa cum SUNTEM.

Sa fim recunoscatori Vietii si sa alegem sa o traim…cu bucurie!

Iti multumesc, Adela, ca ai ajuns unde ESTI.

Am simtit demult ca trebuie sa iti scriu si iarta-ma daca am considerat in reply/ul tau un semn de a ma asculta.

Voi alege sa ma semnez asa cum obisnuieste sa ma strige mama mea si foarte putinele persoane *(“poate doar degetele de la o mana”, poate doar una singura…) care Ma cunosc uneori poate chiar mai bine decat admit eu.”

Iris

Multumim, Iris!

Daca ti-a placut acest articol spune multumesc printr-un share
Pin It

4 thoughts on “Povestea numelui meu…

  1. Angelica says:

    Multumesc Iris. Multumesc ca ai impartasit cu noi trairile tale, o parte din viata ta.

    Ne identificam atat de mult cu cine credem ca suntem, cu ce avem… si uitam sa fim si sa ne bucuram de tot ce suntem si traim, pe Pamant. Multumesc ca mi-ai reamintit. :*

    …si multumesc Adela. <3

    • Iris says:

      Multumesc fetelor si… multumesc, scumpa Adela, ce porti numele mamei mele :*
      Sa (ne) traim, sa (ne) acceptam, (ne) iertam… pe scurt: sa (ne) iubim cu drag!
      Doar noi alegem cat de…. simplu…sa fie;)

  2. gabriela says:

    Iti multumesc si eu Iris. Am gasit in cuvintele tale atata adevar! Nu e simplu deloc sa (re)invatam zborul…Si da, viata trebuie traita cu bucurie!
    … Adela, multumesc ca ne-ai impartasit aceasta poveste!

  3. Mariana says:

    Adela iti multumesc ca ai impartasit aceasta poveste de viata.Sunt multe alte povesti, dar uni au curajul sa si-o povesteasca, din asta invatam cu totii lectii de viata.Va iubesc. Cu drag Mariana.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Folosim cookies pentru a ne asigura ca iti oferim cea mai buna experienta pe site-ul nostru. Daca ramai in continuare pe site ne asiguram ca ai facut o alegere buna.