Responsabilitatea in zilele noastre – intre teama si vinovatie

Responsabilitatea in zilele noastre – intre teama si vinovatie

Îți mărturisesc că zilele trecute mă simțeam precum personajul din filmul The Groundhog Day, îmi părea că asist la aceleași tipare repetitive relaționale (inclusiv la ale mele) și resimțeam neputința că nu pot schimba nimic. Așa că am ales să-mi investighez mai mult tiparele care mă fac să mă simt responsabilă de ceea ce se întâmplă. Căci tiparele din relațiile mai apropiate sunt cele mai insesizabile pentru cei implicați și cele mai aducătoare de belele ca să zic așa.

Din ce am observat, oamenii pendulează între două extreme: cei care nu-și asumă responsabilitatea pentru nimic sau se dezic foarte ușor de ea și cei care își asumă mai multă decât e cazul. Ambele variante sunt nesănătoase tocmai pentru că sunt extreme, iar la ora actuală, marea problemă a omenirii o constituie tocmai extremismul în aproape orice.

Cât sunt eu de responsabil(ă) de starea emoțională a celuilalt? Pot să-i schimb stările?

Deși suntem conștienți că e un experiment sortit eșecului, mulți dintre noi am încercat sau încă mai încercăm să le schimbăm altora stările, să-i vindecăm, să-i înveselim, etc. Cel mai bine se vede asta în străduința adulților când văd un copil trist. Îmi amintesc de când eram copil că, cu cât încercau unii să mă înveselească mai mult, cu atât opuneam mai multă rezistență.

Motiv pentru care acum nu încerc să-i schimb starea fetiței mele când e tristă, dar dacă cumva încerc, mă trezesc ulterior sleită de energie. Și știu că dacă o fac e pentru că mă simt responsabilă de tristețea ei. Un copil are însă nevoie să se simtă în siguranță când se exprimă emoțional, iar felul în care noi îl tratăm în acel moment ne face responsabili de reacțiile lui viitoare.

Însă există o lege universală: cu cât vrei ca celălalt să fie într-un anumit fel sau să facă ceva, cu atât mai multă rezistență vei crea, ceea ce te va duce la maximă frustrare și vei considera că acela are o problemă.

Și da, a recunoaște că nu le putem schimba celorlalți tiparele și stările e o dovadă de smerenie și o șansă de a ne vedea (din nou) ce tipare manifestăm noi și cum le putem înlocui. Însă adevăratul motiv (pe care rareori îl recunoaștem) pentru care vrem să le schimbăm altora tiparele comportamentale este că ne afectează…Și că nu e confortabil să simțim emoțiile care se declanșează în noi și să le conținem, atât pe ale noastre cât și pe ale celorlalți dacă e nevoie.

Pentru că una e să spui că nu ești responsabil de ceea ce celălalt alege să simtă și alta e să intri în nepăsare. Cheia este întotdeauna echilibrul. „Nu mă simt responsabil, dar îmi pasă și respect ceea ce simți.” pare să fie ceea ce toți avem nevoie în momentele dificile pentru a nu ne izola și mai mult în propriile scenarii create de mintea noastră.

Neasumarea responsabilității duce la…reproșuri și vinovăție?

Principala cauză a conflictelor pe tema responsabilității este tocmai confuzia dintre responsabilitate și vinovăție. Or responsabilitatea este abilitatea de a răspunde situațiilor Vieții (și are legătura cu respectarea libertății), pe când vinovăția vine dintr-o atitudine punitivă, aceea de a căuta să pedepsim pentru neasumarea responsabilității (are legătură cu impunerea, coerciția).

Cu toții știm că am crescut într-o lume în care învinovățirea pentru orice și proiectarea asupra celorlalți era practica zilei.

Majoritatea părinților îi blamau pe copii pentru stările lor emoționale prin expresii  de genul ”Uite ce m-ai făcut sa fac”, „Un copil cuminte e un copil care nu-și supără părinții”, etc. Ca să nu mai spun că de mici copiilor li s-au dar responsabilități de adult, cum ar fi să joace rol de părinte sau de învățător pentru un alt copil, etc. Aceste responsabilități au rămas impregnate în adulții care au devenit.

Blamarea e ca un virus care circulă foarte ușor de la unul la altul și e folosită pentru a determina pe cineva să-și asume responsabilități pe care altfel nu și le-ar asuma sau tocmai pentru a scăpa de propria responsabilitate în privința situației.

În ziua de azi, la mulți oameni blamarea s-a mutat în interior. Pe fundalul unor programe vechi, am ajuns să ne auto-învinovățim foarte ușor din orice și de aici o ultra-responsabilizare care e resimțită în starea noastră de sănătate sau din contră, o perpetuă dezicere de responsabilitate, în semn de revoltă.

Ultra-responsabilizarea vine din teama că nu suntem „suficienți de…”. Pe fundalul acestei temeri induse din copilărie, putem fi ușor influențați sau chiar manipulați să ne asumăm responsabilități cu care, în realitate nu suntem de acord.

Prin urmare, dacă știi că faci lucruri pentru că ți-e teamă de reproșuri („să nu zică după aceea că…”) sau că te simți vinovat(ă), e important să-ți investighezi motivațiile, căci orice facem din teamă și vinovăție nu duce la rezultate benefice pe termen lung.

Cum putem să ne raportăm corect la Responsabilitate?

Pentru a nu mai fugi de responsabilitate sau din contră, pentru a evita să ne supraîncărcăm cu responsabilități care în timp sunt aducătoare de frustrări, este important să facem din responsabilitate o ALEGERE CONȘTIENTĂ.

Adică ne asumăm responsabilitatea pentru că vrem asta, pentru că avem nevoie de asta, nu pentru că ni se impune, nu pentru că așa ni s-a spus că dă bine sau că ar trebui să fim.

De asemenea, orice asumare a unei responsabilități într-o relație necesită multă claritate și flexibilitate totodată. Altfel se lasă cu multe așteptări nerealiste necomunicate pentru care ar fi absurd să crezi că e cineva responsabil că nu ți s-au îndeplinit.

De pildă nu mă pot angaja ca în fiecare zi să dau același randament tocmai pentru că țin cont că sunt o ființă umană, pentru că Natura ne arată că Viața nu e constantă, uniformă și previzibilă întotdeauna. Sunt conștient(ă) de lucrurile la care mă pot angaja și de cele la care nu pot, pe termen lung.

De asemenea pentru cei care aleg să fie părinți, e necesar să fie conștienți că este vorba de o responsabilitate pe termen lung, ce durează minim 20 ani (în cel mai bun caz). Întrebări care pot aduce mai multă claritate:

Care este motivul pentru care am ales să fac asta? Ce îmi aduce acest angajament? Ce le aduce celorlalți?

Adevărul este că nu există om care să nu vrea să-și asume responsabilități. Responsabilitatea e abilitatea noastră de a răspunde în fața Vieții, cu provocările și binecuvântările ei.

În loc să ne tot plângem de cei care fug de responsabilități, am putea în schimb să căutăm oameni pentru care acea responsabilitate este o bucurie. De ce nu?

Motivul pentru care mulți fug de responsabilitate este tocmai pentru că nu au simțit că li se respectă (decât oficial) libertatea de a alege în mod conștient să facă un lucru. Alteori pur și simplu, omului nu i se potrivește de niciun fel acea responsabilitate, întrucât nu îl împlinește deloc.

Suntem prea preocupați dacă ceilalți își respectă sau nu angajamentele și prea puțin le investigăm pe ale noastre.

Suntem prea preocupați să găsim vinovați pentru greutățile noastre și prea puțin să ne facem Viața mai puțin împovărătoare.

Suntem prea preocupați să nu se întâmple ceea ce NU ne dorim și prea puțin conștienți de ce anume VREM cu adevărat.

Suntem prea preocupați să fim acceptați și iubiți și atunci acceptăm ușor condiții care nu ne onorează propria ființă.

Prin urmare, dăm prea mult credit cum suntem percepuți de ceilalți și prin acest fapt ne asumăm responsabilități care nu ne elevează ființa și doar ne împovărează.

Să ne preocupăm mai mult de ființa care locuiește temporar acest corp și care și-a asumat această existență aici pe pământ. Să o onorăm mai mult prin renunțarea la tiparele sabotoare și dacă simți că ceilalți nu respectă cu adevărat umanitatea din tine, e un semn în plus că e cazul să o onorezi și să o iubești tu mai mult. Și aceasta e o mare responsabilitate. 🙂

Cu drag,

Adela Haru

 

 

 

 

Daca ti-a placut acest articol spune multumesc printr-un share
articole

Lasă-ne un mesaj

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.