Bine te-am regăsit,
Îți prezint mai jos câteva aspecte care pot aduce o reapropriere în relația de cuplu, ca o continuarea a primei părți. Dacă nu ai citit prima parte, te invit să dai click aici.
-
Renunți la premisa că îți cunoști partenerul
De ce gresim?
articole
Se spune ca a gresi e omeneste. Greselile ne fac mai umani si ne arata ca perfectiunea nu este ceea ce noi credem despre ea. A gresi pare a face parte din regulile nescrise ale vietii pe pamant.
Facem greseli tocmai pentru a ne demonta credintele in care ne-am adancit, pentru a ne reaminti ca lumea nu este nici pe departe asa cum credem noi, iar noi nici atat.
Exista mii de motive pentru care gresim, dar toate greselile se rezuma la unul singur:
Gresim pentru ca avem nevoie, pentru ca doar asa vom intelege.
Gresim pentru a invata sa (ne) iubim.
Odata ce ai inteles ce aveai nevoie, nu vei mai repeta greseala si nici nu-l vei mai judeca atat de aspru pe cel care face greseli similare.
Si atunci de ce ne este atat de greu sa ne recunoastem greselile? De ce este mai usor sa-i facem pe altii complet responsabili de greselile noastre?
Pentru ca in adancul nostru avem multa vinovatie, iar a ne recunoaste greselile echivalează cu a trai cu vinovatie, rusine si teama. O alta lectie invatata gresit!
Nu ne recunoastem greselile pentru ca nu am invatat iubirea, iertarea si blandetea cu privire la noi insine.
Am invatat ca doar fiind duri si critici cu noi insine si cu altii ne vom putea apropia de „perfectiune”, o iluzie in care am crescut si care e o mare sursa de suferinta in vietile multor oameni.
Daca nu iti accepti greselile nu poti invata din ele si nu poti cunoaste cu adevarat iubirea. Acceptarea transforma si elibereaza…
Acceptarea poate fi insotita de durere, dar este o durere trecatoare, asemanatoare celei pe care o incearca omida cand se transforma in fluture. Fugind de durere, nu facem decat sa-i dam si mai multa forta sa creasca in umbra.
Avem nevoie sa gresim, asta ne face mai umani si mai smeriti in fata universului. Iar cand ne dam voie sa gresim, cand ne iertam si ne iubim, in mod paradoxal, gresim din ce in ce mai putin.
Asa invatam sa iubim ceea ce este, asa cum este.
Cu drag,
AdelaHaru
Cand (iti) ceri iertare
articole
Încă de când eram copii am fost învăţaţi să ne cerem iertare…însă nimeni nu ne-a explicat de ce e bine să recurgem la acest gest. E interesant faptul că de fiecare dată când îl facem, simţim cum ceva în interior stă să moară, uneori chiar doare…în realitate moare câte puţin din marele ego care nu vrea aşa ceva.
Ca şi în orice proces de vindecare, durerea se vindecă întâi tot cu durere. Paradoxal, nu? Căci pentru a vindeca o rană e nevoie să fie întâi curăţată şi asta cauzează la rândul ei durere.
Ne cerem iertare unii altora pentru a ne putea ierta pe noi înşine. Cerem iertarea tocmai pentru că nu avem suficientă iubire înăuntrul nostru pentru a ne vindeca rana sufletească. Aşa cum atunci când suntem bolnavi e normal să cerem ajutor. Iar dacă suntem prea căpoşi şi nu cerem, vom suporta consecinţele.
De aceea, atunci când facem acest gest, ceva în interior ne doare. Însă această durere e intermediară, e o punte vindecătoare între trecut şi prezent.
Ce este frumos în acest gest de a cere iertare este că aduce după sine un sentiment de uşurare. Ajungi să conştientizezi că atunci când îi ceri celuilalt iertare, în realitate nu îi ceri lui, ci ţie însuţi. Şi atunci, indiferent de reacţia lui, tu vei primi iertare.
Dar dacă îţi condiţionezi iertarea de atitudinea lui, în realitate tu nu eşti dispus să te ierţi, e ca şi cum ai lua un medicament să te calmeze pe moment, ştiind că nu te va ajuta să te faci bine pe termen lung.
Când îţi ceri iertare, o faci pentru tine, nu pentru celălalt neapărat. Dar îl poate ajuta şi pe el să se ierte pe sine. Aşadar, să cerem şi să ne dăruim iertare nouă înşine, fie că o facem privindu-ne în oglindă, fie în ochii celuilalt.
Şi poate de aceea, expresia în limba română este Îmi cer iertare şi nu Cer iertare, pentru că de fapt mie îmi cer acest lucru. Şi astfel iertarea devine balsamul care vindecă rănile pentru a face loc iubirii şi pentru a începe să trăieşti cu adevărat.
Îţi doresc să te poţi ierta…şi atunci vei ierta mai uşor şi îţi vei face viaţa mai frumoasă ţie şi celorlalţi.
Cand trecutul nu-ti da pace
articoleCu siguranţă ai trăit de multe ori momente de vis sau momente de coşmar, iar după ce au trecut ai rămas doar cu amintirea a ceea ce a fost. Ai spune că tot ce îţi rămân sunt amintirile, dar cât de mult te ajută asta în drumul tău mai departe?
Rolul memoriei este acela de a te ajuta să-ţi priveşti trecutul pentru a observa…ce ai avut de învăţat din el, ce s-a repetat şi care a fost mesajul vieţii pentru tine. Rolul memoriei nu este de a-ţi reaminti la nesfârşit ce s-a întâmplat şi de a retrăi mental acele momente, fie ele plăcute sau neplăcute, întrucât nu te lasă să mai trăieşti prezentul sau mai bine zis să trăieşti cu adevărat.
Astfel, o memorie bine antrenată îţi poate fi de folos sau îţi poate crea multe probleme. A ţine minte toate lucrurile minunate care ţi s-au întâmplat poate fi util dacă te motivează să înaintezi sau poate fi periculos dacă în prezent nu mai ai parte de ele şi continui să te agăţi pentru că era mai frumos atunci decât acum. Aici blochezi deja fluxul normal vieţii şi îţi semnezi singur sentinţa.
La fel, a ţine minte tot răul pe care alţii ţi l-au făcut e ca şi cum te-ai închide într-o cuşcă împreună cu fantomele lor şi ai arunca cheia, privându-te de bucuria de a trăi.
Poate că nu poţi uita, tocmai pentru că ţi-ai repetat de prea multe ori… Dar poţi ierta…Şi nu poţi să faci asta decât dacă îţi aminteşti că ai inimă, dacă îţi pasă suficient de mult de tine ca să nu-ţi mai faci rău singur. Următoarele întrebări fac minuni:
Ce am avut de învăţat din asta? Ce am învăţat despre mine de la această persoană?
A ierta înseamnă a deschide acea cuşcă, căci eliberându-te de fantomele trecutului, te eliberezi de fapt pe tine. Incepe cu a te ierta pe tine însuţi întâi. Priveşte-te în oglindă cu blândeţe şi spune-ţi privindu-te în ochi Îmi pare rău! Abia apoi poţi să treci la pasul următor: iertarea celorlalti.
Marianne Wiliamson spunea că dacă te rogi timp de 40 zile pentru fericirea persoanei pe care nu o poţi ierta pentru ce ţi-a făcut, te vei elibera de povara amintirii ei. După 40 zile va dispărea de la sine din mintea ta.
E greu, e mult? Nu poate fi mai greu decât să trăieşti o viaţă cu o minte bântuită de trecut. Dacă nu crezi, petrece ceva timp între bătrâni şi încearcă să vezi de unde le provine senilitatea, nu e vârsta, ci incapacitatea de a ierta şi de a se ierta şi parcă e prea târziu să mai conştientizeze asta.
E timpul iertării şi al eliberării, pentru a-i face loc vieţii să se manifeste cu adevărat. Dacă nu laşi să plece nu poate să intre altceva mai bun în viaţa ta. Începe prin a fi mai blând cu tine însuţi, prin a te ierta şi a tăia lanţul vinovăţiei cu care ai fost legat. Şi aminteşte-ţi că există o soluţie universală şi un medicament care vindecă orice boală a sufeltului, a minţii sau a trupului: iubirea!
Cum ştii dacă ceea ce simţi e iubire şi nu altceva? Întreabă-ţi corpul şi el îţi va răspunde. Cine ai fi tu fără trecutul tău?
Cu drag, Adela.
Merita sa mai ai incredere?
articole
Merita să mai am încredere în oameni, în relaţii, după ce tot ce a fost?
Mi-am pus şi eu această întrebare şi întrucât o citesc de multe ori pe chipurile retincente ale oamenilor, mi-am dorit să răspund prin rândurile de mai jos, din experienţele mele de până acum.
Am observat că încrederea creşte odată cu numărul de experienţe pozitive sau dătătoare de încredere, dar şi scade proporţional cu numărul de experienţe negative în acest sens. Însă cu un pas înainte şi unul înapoi nu poţi înainta.
După ce ai trecut prin cel puţin trei experienţe similare în care te-ai „ars”, tragi linie, faci o medie şi devine oarecum normal să ai îndoieli atunci când o nouă experienţă cu alte personaje îţi bate la geam. Alte măşti, aceleaşi chipuri, ai spune, precum vorba poetului.
Şi atunci am îndreptat degetul dinspre ei spre mine şi iată ce am concluzionat:
Am crezut, am visat, m-am înălţat, am zburat. M-am temut, am tremurat, am căzut, m-am lovit, m-am ridicat. Am luat-o de la capăt. Şi iar am crezut…şi iar am căzut, dar n-am uitat.
N-am uitat că am zburat, n-am uitat savoarea acelui moment şi chiar dacă nu a durat mult, am învăţat că Viaţa se compune din astfel de momente şi pentru astfel de momente merită trăită.
N-am uitat durerea căzăturii, nici clipele de convalescenţă când credeam că nu mai merită să trăieşti, dar am învăţat din acea durere cât alţii învaţă într-o viaţă. Unii aleg drumul lung, dar sigur, alţii preferă scurtătura chiar dacă e riscantă. 
Am învăţat că durerea îţi poate fi cel mai bun maestru şi că lecţiile ei nu se uită niciodată. Dar dacă mereu cauţi să fugi de acest maestru, nu-ţi vei învăţa lecţiile, precum elevul chiulangiu, repetând aceleaşi greşeli.
Şi într-adevăr sunt dureri care poate nu se uită niciodată, precum durerea trădării sau a despărţirii şi atunci simţi că nu poţi ierta…dar te poţi ierta pe tine însăţi.
Şi poţi mulţumi pentru zâmbetele primite, pentru momentele de vis trăite, pentru lacrimile vărsate şi mai ales, pentru lecţiile învăţate.
Căci odată învăţate, lecţiile nu se mai repetă! Şi odată ce ai trecut testul, răspunsul este DA, merită să ai încredere, din nou!
